Violeta, o vrăbiuță prietenoasă

O știți pe drăguța vrăbiuță Violeta? Nici noi nu o știam, până când am auzit această drăguță poveste, povestea unei prietenii deosebite.

Când vrăbiuța Violeta a ieșit din oușor și-a cunoscut fericită părinții. Cuibul în care familia ei se adăpostea era agățat de streașina unei case micuțe și drăguțe. Dar cu adevărat frumoasă era curtea care înconjura căsuța, plină de pomi fructiferi și magnolii. Însă nici măcar acesta nu era lucrul care o încânta pe vrăbiuța noastră cel mai mult. Copiii care locuiau în acea căsuță erau cea mare bucurie a Violetei.

În fiecare dimineață, de cum soarele începea să încălzească mai binișor, cei trei copii ieșeau în curte sa se joace. Gălăgia lor întrecea cu mult zarva vrăbiilor, dar asta înveselea atât de mult întreaga curte, încât vrăbiuța abia aștepta să le audă vocile.

Și de multe ori ar fi vrut să coboare și ea din cuib să li se alăture în gălăgie și distracție. Dar, ca orice pui, trebuia să ceară voie părinților. Iar părinții ei nu erau de acord sa coboare din cuib.

„Este periculos!” spunea mama ei. „Ești doar o mică vrăbiuță fără apărare! Copiii te-ar putea răni în joaca lor. În plus, oamenii și vrăbiile nu sunt prieteni, doar vecini.”

Violeta nu era de acord cu ce îi spunea mama ei, dar trebuia să o asculte. Singurele momente când putea coborî în curte era când copiii oboseau de atâta joacă și intrau la somnul de amiază. Atunci vrăbiuța cobora și ciugulea vesela firimituri împrăștiate de copii din micile gustări: biscuiți, napolitane, mere, cornulețe, prăjituri și alte delicioase gustări.

Așa se întâmpla și acum. Doar că ce nu știa Violeta și nici părinții ei era că în vecini apăruse o pisică siameză. Vrăbiuța își vedea liniștită de ciugulit. Pisica însă o pândea cu atenție, apropiindu-se încetișor. Mama vrabie doar apucă să strige:

„Violeta! Zboară!”

Dar nu a mai fost timp. Pisica a pus laba pe ea. Sau așa credea. Pentru că în două secunde pisica se trezi lovita în coadă cu un dinozaur de cauciuc.

„Pisică rea! Lasă vrăbiuța în pace!”

Pisica mieună de durere și fugi eliberând-o pe Violeta.

„Draga mea prietenă, ești bine?” o întrebă băiețelul luând-o în palmele lui micuțe pe vrăbiuță. „Norocul tău ca m-am întors să îmi iau jucăria preferată. Și ce bine am țintit! Ha-ha! Nu m-am mai jucat așa până acum cu dinozaurii mei de cauciuc. Am descoperit un nou joc: Dinozaur la pisică!”

Băiețelul râdea cu poftă și vrăbiuța ciripea și ea fericită. Visul ei se împlinise, făcea parte din veselia copiilor. Iar mama ei a înțeles ca totuși oamenii și vrăbiile pot fi prieteni.

Ziua aceea a fost începutul unei frumoase prietenii. Violeta și copiii împărțeau jocurile și gustările iar zarva lor și mai mare umplea întreaga curte de bună-dispoziție. Somnul de amiază îl făceau împreună, vrăbiuța având un mic coșuleț special de odihnă în camera copiilor. Erau de nedespărțit, având mereu grijă unii de ceilalți. Chiar și atunci când fetița mai mare avea teme de făcut, ceilalți frați și Violeta se îndeletniceau în liniște cu picturi în acuarelă.

 Și dacă din întâmplare pisica siameză își mai arăta urechile și mustățile prin împrejurimi, era de ajuns ca unul dintre copii să strige:

„Dinozaur la pisică!”

Cu toții izbucneau în râs iar pisica fugea speriată de gândul unui nou dinozaur zburător.

Și-uite așa am povestit,

Ceva nemaiauzit!

Sper că ți-a plăcut, copile,

Și să povestim cu bine!