Scuic-Scuic, șoricel timid

Povestea noastră este despre o casă. Nici prea mare, nici prea mică. Și ca orice casă, și aceasta avea o bucătărie. Și ca în orice bucătărie, oricine s-ar fi uitat cu atenție sub masă putea să vadă o altă casă. O casă de șoricei. Și cine se uita și mai bine, ar fi observat scris în limba șoricească:

„Aici locuiește Scuic-Scuic. Bine ați venit!”

Scuic-Scuic era un șoricel tare timid. Îi era rușine de oamenii casei. Se ferea să îi întâlnească. Oare ce ar zice tata față în fată cu un șoricel ca el? Dar mama? Dar copiii? Temător ca nu cumva să fie prea rozător pentru niște oameni, se ascundea de ei. Tocmai de aceea ieșea din căsuță doar seara târziu, atunci când oamenii dormeau.

Traseul șoricelului se repeta de fiecare dată. Se strecura ușurel din căsuță, sărea pe scaun și apoi de pe scaun pe masă. Iar pe masă găsea de fiecare dată un adevărat festin: mere, banane, nuci, biscuiți, chec și câte și mai câte. După ce își punea burta la cale, se întorcea ușurel la culcuș așa cum și venise: țop pe scaun, țop jos pe podea și apoi fuguța în găurica ascunzătorii.

Poate oaspetele clandestin ar fi continuat să rămână ascuns, dacă nu ar fi avut loc o întâmplare. Într-o seară mezina casei și-a uitat pe masa de la bucătărie brioșa ei specială cu scorțișoară. Nevinovat, Scuic-Scuic s-a înfruptat din ea, crezând oarecum că tot ce rămâne peste noapte pe masa de la bucătărie i se cuvine. Tare bine a mai dormit șoricelul în acea seară după o asemenea cină. Și totuși, de dimineață a început ancheta:

„Mami, ațeală mi-am lățat blioșa pe masă! Ține a păpat-o?”

„Nu știu iubita mea, eu nu am mâncat-o. Poate tati, hai să îl întrebăm.”

„Tati, ai păpat blioșa mia?”

„Nu am fost eu draga mea, mie nu îmi place scorțișoara!”

Și nici frățiorul sau surioara nu au mâncat-o. Atunci cine a fost?

„Cred că știu ce s-a întâmplat!”, zise mama. „Când eram și eu copil, am pățit același lucru cu sandvișul meu preferat. L-am uitat peste noapte afară și a dispărut. Bunica mi-a spus atunci că probabil șoricelul casei l-a mâncat.”

„Șoricelul casei?” au întrebat în cor copiii.

„Da, se pare că toate casele au un șoricel ascuns. Este norocul casei. El iese doar seara din ascunzătoare și ronțăie ce găsește. Probabil că a găsit brioșa cu scorțișoară și a mâncat-o”.

„Oau! Un țolițel! Țunt foalte felițită! Îl ielt pentu blioșă!”

„Da, și noi vrem să îl vedem!” au spus ceilalți copiii. „Vrem un nou prieten de joacă!”

„Păi dacă vreți să îl vedeți, trebuie să îl convingeți că este binevenit în gașca voastră. Șoriceii pot fi foarte timizi”, le-a zis mama.

„Și cum să facem asta?”

„Voi aveți răspunsul. Când vreți să vă faceți un nou prieten cum procedați?”

„Le dăm ciocolată!”, a răspuns imediat băiețelul.

„Nu e bine așa! Șoriceii nu au voie ciocolată, le poate strica dinții. Iar dinții le trebuie, ei nu au furculiță și cuțit ca noi. Hai mai bine să îi mai gătim niște brioșe cu scorțișoară, am văzut că îi plac”, propuse fetița mai mare a familiei.

Zis și făcut. Copilașii s-au pus pe treabă, întrecându-se în idei despre ce ingrediente să îi adauge în brioșe prietenului lor special.

„Miele! Alune! Banane!” a propus mezina.

„Ciocolată! Ciocolată! Ciocolată!” răspunse băiețelul.

„Fistic! Cocos! Roșcovă!” zise si fetița mai mare.

Compoziția de brioșe a fost gata doar după lungi negocieri. Fiecare ar fi vrut să pună cât mai multe bunătăți astfel încât șoricelul să fie convins că e binevenit în gașca de prieteni. Cu ajutorul mamei au turnat în forme și au băgat brioșele la cuptor. În 30 de minute brioșa-invitația la joacă și prietenie avea să fie gata.

„Am o idee! Ce-ar fi să îi scriem și o scrisoare? Poate și un desen?”

Și s-au pus pe treabă. Mai jos ce a ieșit:

„Dragă șoricel timid,

Noi suntem trei frați jucăuși. Ne plac foarte mult animalele. Am fost foarte încântați când mama ne-a spus că avem un șoricel în casă. În semn de prietenie ți-am pregătit niște brioșe speciale și te invităm la joacă. Mâine dimineața la 10 în sufragerie.

Poftă bună!”

Și tot pe scrisoare copiii au desenat o familie cu trei copii jucându-se cu un șoricel. Soarele lumina vesel pe fereastă iar ceasul de pe perete arăta ora 10:00. Ideea cu ceasul a avut-o băiețelul, i se părea amuzant să își imagineze cât mai precis momentul întâlnirii.

În acea seară Scuic-Scuic a ieșit din nou la rondul lui obișnuit. Țop de pe podea pe scaun, țop de pe scaun pe masă și apoi direct la brioșe. Erau delicioase. Nu mai mâncase niciodată ceva așa de gustos. Și după ce a păpat tot a găsit și scrisoarea. Literele oamenilor nu îi erau încă familiare, nu a putut citi ce au scris copiii. Însă desenul l-a ajutat. Mai ales ceasul. Bunicul lui trăise într-un ceas cu pendul și l-a învățat și pe Scuic-Scuic cum se citesc orele.
„Deci mâine dimineață copiii mă invită la joacă! Sunt foarte emoționat! Nu m-am mai jucat cu ei până acum. Dacă nu o să le placă de mine?”

Toată noaptea șoricelul s-a perpelit în patul lui. Somnul nu voia să vină. Toate gândurile lui despre ce avea să se întâmple a doua zi îl țineau ocupat.

Și totuși dimineața a venit. Șoricelul s-a spălat pe dinți, pe fată, s-a pieptănat și și-a pus cel mai frumos papion. Era gata. Timid, s-a îndreptat spre ușa căsuței lui, și apoi tiptil spre sufragerie., locul întâlnirii.

„Iu-hu! Bine ai venit!”. Copiii l-au întâmpinat în urale de fericire.

„Am pregătit multe jocuri, abia așteptam sa vii!”

Toate grijile șoricelului au dispărut imediat. Avea să se înțeleagă de minune cu copiii. Erau plini de veselie și zâmbetele lor îi dădeau încredere.

„Hai, începem cu  Leapșa! Continuăm cu V-ați ascunselea și apoi jucăm „Nu te supăra frate!””, propuse fetița mai mare.

Ba nu, mai întâi „Cursa dinozaurilor”!” spuse băiețelul!

Nu știau cu care joc să înceapă mai devreme, atât de entuziasmați erau. Adevărul este că un șoricel poate fi de mare ajutor în toate jocurile copiilor, făcându-le mult mai amuzante. Cum necum joaca a început și distracția a fost pe măsură.

Și uite așa Scuic-Scuic nu a mai fost doar un oaspete, ci un membru al familiei. A primit chiar și un coșuleț cu perne roșii, pe care scria în limba omeneasca ”Dragul nostru Scuic-Scuic”. Iar șoricelul a înțeles că uneori timiditatea te poate împiedica să îți faci prieteni, și de ce nu, să fii cu adevărat fericit.

Și-uite așa am povestit,

Ceva nemaiauzit!

Sper că ți-a plăcut, copile,

Și să povestim cu bine!

Truli si Bruli, dinozauri cercetași

Probabil că tuturor copiilor le plac dinozaurii. Și nouă ne plac. Tocmai de aceea ne place povestea cu Truli și Bruli.

Se spune că Truli și Bruli erau prieteni-dinozauri foarte buni. Atât de buni încât impărțeau toate jocurile, glumele și orice altceva mai împart niște prieteni buni. Mai puțin… mâncarea. De ce? E simplu. Truli mânca doar ierburi și plante iar mâncarea favorită lui Bruli erau insectele.

Truli nu putea înțelege cum Bruli spunea adeseori:

„Mi-e poftă de niște furnici!”

„Aș mânca niște gândăcei crocanți!”

„Azi mama mi-a gătit niște greierași, abia aștept ora mesei!”

Si nici Bruli nu putea să creadă când Truli se trezea vorbind:

„Tot ce aș vrea să mănânc azi sunt niște ferigi proaspete!”

„Mâncarea mea preferată este tocănița de ștevie!”

Dar cu toate acestea cei doi dinozauri erau de nedespărțit. Se jucau de dimineață până seara împreună, mergeau la școala de dinozauri împreună, făceau temele împreună. Și bineînțeles, nu mâncau împreună.

Într-o zi cei doi prieteni au plecat la plimbare prin pădurea de lângă casă. Aveau de făcut un proiect pentru școală, cu tema „Surprizele naturii”.

„Truli, eu vreau să găsim ceva extraordinar! Natura e plină de surprize!”

„Sigur că da! Dar de unde începem?”, îi răspunde Bruli.

„Păi eu zic să observăm tot in jurul nostru și la finalul plimbării hotărâm care dintre surprize e cea mai deosebită.”

Și începuseră să își noteze în caiețelul lor de cercetători începători:

1.    Un fluture albastru cu aripi uriașe

2.    O gărgăriță cu 100 de buline

3.    Un fir de iarbă înalt de-o  șchioapă

4.    O floare cu miros de somn

5.    O pasăre cu ciocul încovoiat

6.    Un arbore muzical

7.    O piatră în formă de romb

8.    Fructe de pădure cu gust de sirop de tuse

9.    O frunză cu perișori mătăsoși

10.…

          „Bruli, o să avem mare succes! Lista noastră de surprize e deja foarte lungă!” spuse entuziasmat Truli.

Dar ce nu observaseră cei doi prieteni este că undeva în apropiere un mare dinozaur carnivor își făcea plimbarea de dimineață. Nu lipsi mult și următoarea surpriză pe listă a fost:

„Carnivor! Fugi!”

Truli se adăposti într-o mică scobitură în pământ iar Bruli se cocoță în cel mai apropiat copac. Dar ce să vezi. Fiorosul dinozaur carnivor se hotărî să poposească în poieniță pentru un somnic. Și un șir lung de sforăituri au început să răsune zgomotos. Se pare că cei doi nu aveau de ales decât să aștepte.

Și au așteptat. Și au așteptat. Și iar au așteptat. Se pare însă că somnul de carnivor durează foarte mult. Și în curând le veni și ora mesei. Stomăcelul începuse să dea de știre și el că vrea papa. Dar ce să mănânce? Truli avea împrejur doar furnici, iar Bruli doar frunze.

„De ce nu m-am adăpostit eu în vizuină?” se gândea trist Bruli. „Aș fi ospătat fără griji furnici și gândăcei.”

“De ce nu m-am suit eu în copac?” ofta Truli. M-aș fi îndopat cu frunzulițe!”

“Știu! Mă prefac că sunt Truli și că îmi plac frunzele!” și-a zis Bruli.

“Am o idee! Mă gândesc că sunt Bruli și că îmi plac insectele!”, spuse Truli.

Și cu aceste schimbări imaginare de roluri cei doi au gustat din mâncarea preferată a prietenului lor. Și apoi:

“Oau, dar frunzulițele astea suculente sunt chiar delicioase!”

“Iam-Iam, furnicile crocante sunt foarte gustoase!”

Se pare că cei doi puteau nota pe listă o nouă surpriză. Deși credeau că își cunosc mâncărurile preferate, gusturile noi pot fi și ele foarte bune.

Cu burtica plină, așteptau acum liniștiți să se trezească dinozaurul carnivor. Și nici nu a mai trecut mult până când acesta o și făcu. Truli și Bruli l-au urmărit din ascunzătoare cum se depărtează încet. Au ieșit apoi cu grijă și s-au îmbrățișat:

„A fost cât pe ce! Norocul nostru că ne-am ascuns bine.”

„E și normal, doar suntem campioni la „V-ați ascunselea”!”

„Nu o să îți vină să crezi, dar am mâncat frunze. Și mi-au plăcut!”

“Iar eu am mâncat furnici! Și mie mi-au plăcut!”

“Ce supriză! Ce zici de asta prietene? Hai să notăm în caiet!”

În caietul de cercetaș a apărut scris:

10. Noi. Noi putem fi cea mai mare supriză a naturii.

Cei doi dinozauri au descoperit din aceea zi că pot împărți și bucuria mesei. În plus, proiectul lor a fost câștigător. Acest lucru i-a bucurat și i-a îndemnat să își continue munca de cercetași. Descoperirile lor sunt toate notate în cartea intitulată:

„Truli si Bruli în natură – o cercetare dinozaurească”.

Poate vreun paleontolog român o va descoperi în vreun sit de cercetare și așa vom afla și noi întreaga poveste a celor doi prieteni.

Și-uite așa am povestit,

Ceva nemaiauzit!

Sper că ți-a plăcut, copile,

Și să povestim cu bine!

Mihăiță și sâmburele de avocado

 Bună! Eu sunt Mihăiță și am și eu o poveste de spus. Una mică, mică, foarte mică, cât un sâmbure de... avocado! Da, nu sunt foarte priceput la rime, dar mă pricep la mâncat... ciocolată! Dacă aș participa la un concurs de mâncat ciocolată, aș câștiga sigur! Aș fi pe primul loc! Dar povestea mea nu este despre ciocolată, ci despre... avocado. Sau avocado cu ciocolată!

 Mamei mele îi place să mănânce avocado. Nu știu de ce. Mie nu îmi place deloc. Nici cum arată și nici cum miroase. Gustul? Nu știu, dar sigur nu e bun. Așa știu eu. Ei, și mami mă tot roagă să gust din avocado. Dar eu nu vreau. Nu vreau și nu vreau. Sigur nu e bun. Ce poate fi mai bun decât ciocolata? Dar aveam să aflu în curând că nu știam un lucru. Avocado poate fi un fruct special.

 Totul a început cu un sâmbure de avocado. L-am găsit pe masa de la bucătărie. Probabil că mama gătise din nou ceva cu avocado! Uitându-mă mai bine la el, sâmburele era chiar un pic amuzant. Am început să mă gândesc: oare cum arată pomul în care crește avocado? Chiar eram un pic curios. Păi, hai să aflăm. Atunci am ieșit în curte, am împrumutat lopățica surorii mele și am facut o mică găurică în pământ. Am pus acolo sâmburele și gata! Asta a fost.

 A doua zi mi-am amintit că plantele trebuie udate. Hmmm. Aveam la îndemână doar ciocolata cu lapte de la micul dejun. Așa că am ieșit un pic afară, să îi torn viitorului meu pom de avocado o picătura de lapte cu ciocolată. Sigur o să îi placă. Nu e nimic mai bun pe lume decât ciocolata! Ce s-a întâmplat mai departe.. Nu o să vă vină să credeți, dar e adevărat! Promit!

 Dintr-odată în fața mea a apărut un duh. Duhul din sâmburele de avocado. Era verde, cu nasul rotund și galben, și cu urechi maro ca de șoricel. Ce mai arătare!

 "Salutare prietene! Eu sunt Duhul din Sâmburele de Avocado. Sunt închis aici de mult timp, dar tu m-ai eliberat. Ciocolata ta mi-a dat energie! Drept răsplată, îți pot îndeplini trei dorințe. Care sunt acelea?"

 Nici nu am apucat bine să mă gândesc la un răspuns, că o și aud pe mama strigându-mă:

 "Mihăiță, ți-ai făcut patul? Te-ai spălat pe dinți? Ți-ai făcut temele?"

 Prima dorința a venit imediat:

 "Vreau să fiu singur acasă!"

 "Sigur prietene!"

 Duhul s-a răsucit de trei ori la stânga, de la trei ori la dreapta, a bătut din palme de cinci ori și a zis:

 "Ce copilul și-a dorit,

 Duhul i-a îndeplinit!"

 Și gata. Eram singur acasă. Nimeni să mă certe, nimeni să îmi spună ce să fac sau ce să nu fac.

 "A doua dorință, prietenul meu, care este?"

 Nici la a doua dorință nu a fost nevoie să mă gândesc prea mult.

 "Vreau să am ciocolată! Multă ciocolată! O veșnicie de ciocolată!"

 Duhul s-a răsucit de trei ori la stânga, de la trei ori la dreapta, a bătut din palme de cinci ori și a zis:

  "Ce copilul și-a dorit,

  Duhul i-a îndeplinit!"

  Nu mai văzusem atâta ciocolată laolaltă. Eram foarte fericit! Și nici nu trebuia să o împart cu nimeni!

  "A treia dorință, prietenul meu, care este?"

  Aici m-am gândit un pic. Doar trei secunde.

  "Vreau să am jucării. Multe jucării. O veșnicie de jucării!"

  Duhul s-a răsucit de trei ori la stânga, de la trei ori la dreapta, a bătut din palme de cinci ori și a zis:

   "Ce copilul și-a dorit,

   Duhul i-a îndeplinit!"

   Ziua care a urmat a fost de poveste. Fără program de masă, de somn, de teme. Am mâncat multă ciocolată și m-am jucat până seara târziu. Cred că un pic de tot mi-a fost dor de familie, dar nu prea mult. M-am culcat fericit pentru că și a următoarea zi avea să fie la fel de frumoasă.

   A doua zi am luat-o de la capăt. Eram foarte fericit.

   A treia zi am luat-o de la capăt. Dar eram un pic trist.

   A patra zi am luat-o de la capăt. Dar eram un pic mai mult trist.

   A cincea zi, m-am trezit foarte trist. Burtica mă durea foarte tare și îmi era dor de toți ai mei. Aș fi vrut să vina mama să ma ia în brate. Aș fi băut un ceai de mentă. Aș fi mâncat o supă de pui. Aș fi vrut ca sora mea să vină să ne jucăm împreună. Aș fi vrut sa vină tata să mă certe că nu m-am spălat pe dinți și că am mâncat prea multă ciocolată. Orice. Dar nu puteam să schimb nimic. Duhul din sâmburele de avocado mi-a îndeplinit dorințele.

   Am ieșit afară și am început să plâng în grădină, udând sâmburele cu lacrimile mele.

   "Hei, prietene! De ce mă deranjezi? Lacrimile tale sunt sărate și mă ustură! Joaca e în toi în lumea duhurilor, iar tu nu mă lași să mă joc!

   "Îmi pare rău duhule, dar nu mă tot abține, sunt foarte trist!"

   "Păi de ce? Ți-am îndeplinit cele trei dorințe și tu ești mai trist ca niciodată!"

   "Așa este, doar că nu mi-am pus dorințele potrivite".

   "Îmi pare rău, nu trebuia să te grăbești. Dar dacă vrei să te ajut, îți pot spune asta:

   De familie ți-e dor?

   Fii din nou ascultător!

   Și atunci a mea magie,

   Va fi ruptă pe vecie!"

   Și duhul a dispărut. Nu am înțeles ce a vrut să spună. Dar m-am hotărât să nu mai plâng. Mi-am făcut ordine la jucării, am pus ciocolata în cămară, mi-am pus pijamalele, m-am spălat pe dinți și m-am culcat în patul meu alături de Pongo, cățelușul meu de pluș.

   A doua zi de dimineața m-a trezit un pupic pe obraz.

   "Buna dimineața! Am pregătit micul dejun. Vrei un sandviș cu avocado?"

   "Da! Vreau! Te iubesc mami!".

   O îmbrățișez pe mami strâns de tot.

   "Mihăiță, de unde avem atâtea jucării?"

   Glasul surorii mele mă face și mai fericit.

   "Și de unde atâta ciocolată în cămară?" mă întreabă tata.

   Da, acum chiar că sunt cel mai fericit! Toată familia mea este acasă iar eu sunt din nou copilul lor!

Și-uite așa am povestit,

Ceva nemaiauzit!

Sper că ți-a plăcut, copile,

Și să povestim cu bine!

Ana, micuța curajoasă

O știți pe Ana, fetița curajoasă? Probabil că nu. Nici noi nu o știam, până când am auzit această nouă poveste. Povestea unei aventuri de familie.

Se spune că pe un vârf de munte trăia o copilă blondă și frumoasă. Nu se știe cum s-a întâmplat, dar fetița din poveste nu avea o familie. Ea locuia de una singură într-o căsuță micuță și cochetă, plină cu jocuri și jucării. Atunci când se plictisea de jocurile din casă, fetița își lua sania și ieșea la derdeluș. Avea o viață liniștită, fără griji. Și totuși, ceva îi lipsea. Toate vietățile din jurul ei aveau o familie a lor. Iepurașii cei fricoși aveau frățiori și părinți. Ursuleții se încălzeau fericiți în blănița mamei. Până și veverițele chicoteau de zor alături de neamul lor gălăgios.
Și totuși o zână bună veghea asupra Anei. De ce spunem asta? Păi, căsuța ei era magică, cu o cămară specială. Acolo Ana găsea, în fiecare dimineață, ca prin magie, mâncărurile preferate: brioșe cu banane, plăcintă cu dovleac, supă de pui, compot de ananas și multe altele.  Iar coșul de rufe era și el de ajutor. Trebuia doar să își pună lucrurile murdare în coș. Peste noapte hăinuțele ajungeau curate și călcate înapoi în șifonier. 
Dar deși nu îi lipseau haine, mâncare, căldură, jocuri sau jucării, Ana era tristă. Doar o familie adevărată o putea face fericită.

Într-o bună dimineață, Ana se hotărî să plece în căutarea unei familii. Avea nevoie să se simtă lângă oameni asemeni ei. Își luă rucsacul în spinare, în care nu a uitat să pună provizii pentru un drum lung.

Și uite așa micuța curajoasă porni într-o aventură. Încuie bine casa, luându-și la revedere și mulțumindu-i pentru îngrijire. Își trase bine pe urechi căciula blănoasă, își potrivi mănușile și ghetele de iarnă, și începu sa fredoneze un cântec vesel pentru drum.

„Ura-ura chiar acum

Eu o să pornesc la drum

Câte-un pas micuț grăbesc

Frățiori vreau să găsesc

Și-o mămică iubitoare

Chipul ei rază de soare

Și-un tătic ghiduș de fel

Ca să mă tot joc cu el”

Tot cântând în jocul ei, nu observă că un urs se uita la ea trist de pe un buștean.

“Bună dimineața, fetiță frumoasă! Unde mergi așa de veselă?”

“Buna dimineața, ursule! Merg să îmi caut o familie”

“Familie? Nici eu nu am familie. Pot veni cu tine?”

“Sigur că da. Haide! Drumul e  mai ușor în doi!”

Și porniră mai departe, fredonând împreună  veselul cântecel. Deodată sunt întrebați:

“Bună dimineața! Încotro așa veseli?”
 O blândă căprioară îi privea timidă.

“Buna dimineața, căprioară dragă! Mergem să ne căutăm o familie.”

“Familie? Nici eu nu am familie. Pot să vin cu voi?”

“Sigur că da. Haide! Drumul e mai ușor în trei!”

Și uite așa cântecelul lor era din ce în ce mai zgomotos și mai vesel.

“Bună dimineața! Încotro așa veseli?” îi întrebară din senin două veverițe jucăușe. Nu se puteau stăpâni din joacă, și de-abia au auzit răspunsul noii găști de excursioniști.

“Bună dimineața, veverițe dragi! Mergem să ne căutăm o familie.”

“Familie? Nici noi nu avem familie. Putem să venim cu voi?”

“Sigur că da. Haideți! Drumul e mai ușor în cinci!”

Și în curând prietenii cântau cu foc, făcând scheme de dans care mai de care mai trăznite și amuzante. Râdeau cu gura până la urechi, iar drumul nu le mai părea deloc anevoios.
Dar iată că se și înnoptă. Cei cinci aventurieri aveau nevoie de un loc în care să doarmă și să se încălzească.

Nu știm cum se făcu, dar în spatele unor copaci se întrezărea o cabană. Ferestrele erau luminate și pe coș ieșea domol un fum de sobă.

“Uitați prieteni! Poate dormim la noapte în acea căsuță! Să mergem să vedem!”

Dar căsuța părea nelocuită. Sau poate proprietarul tocmai plecase în vreo călătorie și uitase să stingă lumina. Oricât au bătut la ușă, nimeni nu le-a răspuns.

“Cred că nu se supără nimeni dacă ne odihnim și noi puțin. Mâine dimineață vom pleca în zori. Nu înainte să ne facem patul, bineînțeles. Haideți să intrăm!”

După atâta joacă și drum lung, cei cinci au adormit imediat, chiar și fără poveste de culcare. Dar somnul lor nu era un somn obișnuit. Aceea era căsuța unei vrăjitoare rele din acel ținut. Și orice călător înnopta acolo cădea într-un somn adânc. Însă atunci când soarele răsărea și somnoroșii se trezeau, se vedeau transformați în… șoricei. De ce în șoricei? Nu știm, însă vrăjitoarei i se părea tare distractiv.

Ana dormea și ea profund alături de prietenii ei. Iar vrăjitoarea abia aștepta dimineața. Avea să își completeze colecția cu încă cinci șoricei.

Ca prin vis, Ana simți razele lunii cum îi mângâie obrăjorii. Și un cântec cunoscut îi răsună la urechi:

„Ura ura chiar acum

Eu o să pornesc la drum

Câte-un pas micuț grăbesc

Frățiori vreau să găsesc

Și-o mămică iubitoare

Chipul ei rază de soare

Și-un tătic ghiduș de fel

Ca să mă tot joc cu el”

Dar zâna cea bună îi mai șopti:

“Hai, trezește-te copilă,

 Vrăjitoarea o să vină,

 Dacă vrei să o învingi,

 Din culcuș să te ridici,

 Și la timpul potrivit,

 Asta trebuie rostit:

 Ba da bim, ba bim, da dum!

 Totul să se facă scrum!

 Ba da bim, ba bim, da dit!

 Familie mi-am găsit!”

Somnoroasă, Ana se ridică din culcuș tocmai înainte de răsăritul soarelui. Chiar atunci apare și vrăjitoarea cea rea. Voia să vadă dacă vraja ei a funcționat. Fără să se gândească prea mult, fetița rostește cuvintele magice din vis:

“Ba da bim, ba bim, da dum!

 Totul să se facă scrum!”

La sfârșitul acestor cuvinte, vrăjitoarea se împrăștie ca un nor de cenușă, iar casa în care se adăpostiseră dispăru și ea. În aer rămase miros de fum.

"Ba da bim, ba bim, da dit!

 Familie mi-am găsit!"

           Cei patru prieteni somnoroși se trezesc în sfârșit din visul adânc. Doar că… ce să vezi... ursul se transformase într-un tătic, căprioara într-o mămică, iar cele două veverițe, în doi copilași năzdrăvani, un băiețel și o fetiță.

Câtă fericire! Soarele apărea încet pe cer, încălzind aerul și anunțând o zi perfectă în familie!

Și-uite așa am povestit,

Ceva nemaiauzit!

Sper că ți-a plăcut, copile,

Și să povestim cu bine!